11 sept. 2009

Vorbele Omului Atemporal


În a ta inimă, în cugetul tău, în umbra marelui pas ce-l porţi tu prin viaţă, venită în spaţiu, alunecând visând prin dimensiuni e lună şi soare şi stele infinite ..;

2. E viaţă de timp cântată prin ore magic ţintită, în sine aprig aspirând...
E arma mea bătaie de vorbă, slovă de cuvânt, ce pare rugătoare, ce curge meditând.

3. Ce în cadenţa-i de atingeri fulguite mi se lipeşte de buze trecând apoi galantă-n aer:
Şi apoi în reflecţia ei gătită luceşte, licărind copilăreşte, Lumina Ta şi a ochilor mei plăpânzi!
Tu, cel fără de margini, de grabă şi de griji; Tu cea fără de care nici o viaţă nu ar putea zâmbi...

4. În haină de sticlă Întregule te prinzi în joc: Câmpie a Existenţei tu îmi dai aripi de fluture!
În tine A Toate Cuprinzătoreo eu mă simt iubit şi în sânul tău de-a pururi eu mă simt dorit!

5. E mângâierea de Mamă ce în fiinţa eternă mă priveşte în cosmos surâzând, cuprins frumos de inefabilul existenţei fără de sfârşit...
***
6. E strângerea de Tată al Veşnicei Familii ce ocrotitor îmi susţine paşii pe pământ, prin aer, pe mare, prin foc...

7. Şi chiar de uneori confuzi, alteori ezitând şi chiar de multe ori pierduţi pe cărările vieţii ei mereu se adună sub oblăduirea divină a enstazei inefabilei tale trinităţi a vieţuirii!

8. O, tu Copil Etern ce îmi chicoteşti în privire: jucăuşă ca un năzdravăn râu de munte şi mare ţi-e viaţa...
Şi necuprins de minte ţi-e dorul nestins de noi pământuri, de noi ceruri şi de noi cuvinte!

9. Îţi licăreşte lumina pe sub a tale bucle răsfirate şi în transă lasă să-i cadă stele şi sori, spre contopire în reflecţii zburdalnice prin nori: şi iată cum Arhetipul tău de viaţă în veci spre a pururi coboară vremelnic în mereu noi zori!

10. Arhetipul acesta: al întrupării atemporale crescândă săgeată din sine a Omului Fără de Timp, a celui veşnic tânăr, cel veşnic vieţuind...

11. Cel ce oglindă pe chip când lasă vreo viaţă poţi vedea aievea încununat şi poţi pipăi strigând în extaz:
O nouă viaţă umană în Cuprinsul Fiinţării, iată, acum s-a întrupat!

12. Nu ar fi nici nou, nici de neînţeles Gestul acesta al Vieţii curgândă parfum prin Întreg; şi nu ar ridica uimire de lacrimi scânteietoare mireasmă, adânc pătrunzătoare din Câmpul Beatitudinii aflat în contemplare, această mereu infinită întrupare...

13. Această naştere mereu arhetipală a lui: a Omului!
A lor: toţi membrii de familie regală!
A mea: pictat strălucind în acest univers, înfăţişat plutind agale pe o eşarfă deasupra unui lac albastru, licărind sub roşii nori de noapte...

14. Şi nu ar fi cugetul meu năucit de vibrantele cântece de joc, de pulsul vreo unor atingeri sau de valsul unui dans în miez de şoapte;
Nu ar fi el în sine o pană plutindă într-a văzduhului înalt, prin lumi fără de ţărm, prin glii fără de hotar;
De nu ai fi Tu, de nu aş fi eu...

15. Ocean al Fiinţării, tu mă îmbucuri mereu în ceasurile grele, când tu Atotcuprinzătorule Întreg laşi să cadă spre mine mereu şi mereu boboci de îmbrăţişări!

16. Iar ţie Familie Sfântă, în veac petale nesfârşit înmiresmate de binecuvântări îţi brăzdează fiinţa prin mine...
17. Şi ţie Omule Atemporal: ţie Protopărinte al nostru al tuturor celor ce oameni ne numim, pe Cale, când mereu ne întâlnim, pe munte, pe râu, pe mare, la câmpie, îmi închin destinului tău nemuritor oricât din a mea sevă de viaţă:

18. Căci iată din al meu trup, din gândul meu când îţi dau ţie ce e al tău tu îmi dai mie ce e al meu!

19. Voinţa mea prin ploaie de fapte, sub aripile tale pe glia verde, în piscuri ce doar prin zări găsesc cărare, vede o masă întinsă, o sămânţă deschisă înălţând muguri de rouă în viitor, o matrice a umanului şi umanităţii care în partea ei de faptă neştiută încă, absorbită în proiectul ce aşteaptă să fie, se iveşte deodată în sclipiri de fulgeri, în izbucniri de Ideal pentru a-mi face, pentru a nu ştiu câta oră, pieptul şi trupul să vibreze în extaz!

20. Mă întrebi tu – tu şi un altul ce poate încă nu l-a perceput pe el: Ce formă să aibă, ce culoare, ce chip, ce păr, ce haine, ce inel acest Om Etern?
- O, frate sublim, mă uit acum la tine şi îl privesc pe el!
Şi iată şi acolo... şi acolo şi acolo..
Tot El, El peste tot în formă de idei!

21. Şi apoi împlinire crescândă a lui în el, în ea, în ei, în fiecare dintre noi şi mai ales în a noastră unitate umană!

22. Unul în rădăcină, chiar unul la trunchi - nesfârşit însă în ramuri, în frunze, în flori!
Unul părând în sămânţă (chiar de-i mult în nume) fără de număr însă în rădăcină, în trunchi, în coroană...

23. Mereu în unitate, nicicând mereu la fel - cu multe nume, dar toate cătând aprig spre ea: matricea fiinţării umane!

24. Fiinţa aceasta, frate, e Omul Arhetip: eşti tu şi eu şi ei şi întreaga umanitate, cuprinşi deodat cu toţii într-un singur semn; ce-i drept infinit, ce-i drept de limite lipsit, dar mereu deschis spre darul – adevăr al potecii comoară spre creasta de granit...

25. Şi dincolo de el, plasmându-l ca pe un fulg din sine, din nestemata-i peşteră de aur e cea care le cuprinde pe toate: Cuprinsul infinit al Zării, Obârşia originară a simţirii; Substanţa nemărginită din Câmpul Perceptiv!

26. Iată-le pe toate trăind laolaltă fără despărţiri, fără de limite la întins: iată Întregul în nume rostit, dar niciodată de vorbe lăsat spre cuprins!

27. Ceea ce Fără de Nume peste tot vieţuieşte cu noi cei de a pururi prin el urcuş găsind spre Absolut...

28. Suntem cu toţii sortiţi a ne cuprinde reciproc în braţe, în al inimilor noastre zgomot jucăuş pulsând!
***
29. Totuşi niciunde Existenţa nu se reduce la nici o arătare şi nu se lasă cuprinsă pe de-a Întregul nici aici, nici pe acolo: prin nici o limită adusă spre a o îngrădi.

30. El e Întregul şi întotdeauna el doar aşa va trăi. Şi-n tot cuprinsul său niciodată nu va putea să vină în Parte spre a fi!

31. Huleşte cel ce zice că Întregul parte este.
Greşeşte cel ce zice că partea e Întreg!

32. Căci fiecare în sine mereu e îndreptată spre a fi balanţă şi chezăşie reciprocă în legea ce e unită de nedespărţit:
Fără însă a se reduce vreodată, Întregul la o parte şi partea la Întreg.

33. Decât poate de poet, de omul de rând, de copil: de fapt de oricine ce la judecată vrea să simtă acest joc, acest vârtej de cuvinte: această fiinţare integrată, aproape totală prin sine în Întreg.
***
34. Şi cât e joc, e joc şi cât doar extaz al fiinţării rămâne e bine - dar când jocul se perverteşte în dramă şi drama în tragedie: când actorul uită de sine atunci apar nebunii şi escrocii, clovnii şi păpuşarii ce se joacă de-a mama şi de-a tata...

35. Şi încearcă să păcălească în târg pe spectatorul naiv, pe jumate adormit de circul lor „divin”, să creadă că viaţa infinită s-a înţepenit în ei; că suflul infinit s-a înăbuşit pe a lor limbă ce delirează din zori până spre seară vorbe:... doar vorbe!
Şi apoi iarăşi vorbe, şi ia te uită iar vorbe...
Doar vorbe... Şi poate trucuri „divine” de doi lei!

36. Şi atât le tot repetă încât naivii în visare şi cei slabi în cătare ajung să le confunde cu fapta şi astfel îşi uită darul cel nespus care le poate discerne între mişel şi „cel dus”.

37. Cartea „sfântă” a oricărei credinţe dogmatice e un tratat autentic de sinucidere, dacă nu fizică, cel puţin cu siguranţă psihică: de transformare din fiinţe libere a naivilor şi neatenţilor; a celor slabi şi neajutoraţi, în sclavi mentali ai oamenilor-fiare şi animale de pradă, ai stăpânilor virusului acelei credinţe dogmatice.
***
38. Şi poate s-ar mai putea arăta prin lume şi vreo urmă de faptă divină dacă nu ar fi aşa de mulţi nebuni şi mişei în jocul religios direct interesaţi de sprijinirea în vieţuire a unor forme slabe: a formelor de care profită mereu unii balauri şi fiare de pluş.

39. Dar vraja lor se ridică mereu atunci când el Omul Liber le stă cu fermitate în faţă şi îi obligă la faptă punându-i să treacă un Test!
O vai de ei atuncea, o vai de ei pe urmă!
Pe unii puşcăria, pe ceilalţi psihiatria mereu îi mănâncă.
***
40. Şi Întregul la astfel de show zâmbeşte.
Câte nu a mai văzut el şi câte mai poate concepe. Şi câte nu mai aşteptă fremătând doar să se arate.

41. Şi se arată: de ştim să lăsăm din vechi şi să ne deschidem mereu către nori.
De căutăm să ne lăsăm de rău şi suferinţă şi să lăsăm astfel mintea să ni se regăsească spontan şi natural în Armonie de Fiinţă.

42. Mereu Întregul se arată, mereu ne indică:
El ne trimite semne şi ne arată că-n viaţa de sistem (şi alta noi ca oameni de fapt nu avem!) mereu e de făcut ceva: mereu e vreun ideal de atins, mereu e o schimbare mirifică de adus spre împlinire.

43. Şi Adaptarea aşteaptă mereu, la o adică, să ne ajute suferinţa să alungăm şi durerea: dar numai de viaţa ne e dragă şi Faptele ne cheamă puternic spre desăvârşire şi spre împlinire.
***
44. Ne e viaţa pusă în Surse şi în Ideal precum în iarnă e dorul adânc de primăvară...

45. În Armonie ne e împlinită a noastră etică trăire şi-n Raze infinite de manifestare ne regăsim îmbătaţi de plăcere precum fluturii plutesc dulceag printre flori...

46. Prin Porţi când trecem noi hotare ne regăsim, mereu născuţi din nou prin curăţenia şi botezul statutului de a fii OM!
***
47. Sunt Ţelurile noastre întinse înainte spre nemurire în faptă, spre viaţă în armonie, spre a Omului Liber secretă urare:
- Iubeşte şi vei fi iubit! Cunoaşte şi vei fi dăruit! Întăreşte-ţi puterea şi vei fi mereu preţuit!

48. Trăieşte tinzând spre atemporal şi astfel gândul va fi ca să-ţi fie mereu liber şi în pace.
Plutind în privire, zburând în mişcare, călătorind infinit prin Conştiinţă şi prin Zetrian fii mereu în Întreg regăsit ca existenţă de sine creatoare şi în simţ împlinit ca iniţiere deplină întru Ideal!



Radu Lucian Alexandru